Gospodăriile din Muzeul în Aer Liber din Baia Mare, parte a Muzeului Județean de Etnografie și Artă Populară Maramureș, prezintă o varietate de informații valoroase despre viața coumităților rurale din cele patru zone etnografice ale județului Maramureș începând din secolul XVI până în secolul XX. Aici, vizitatorul poate afla informații relevante despre materialele folosite pentru construirea caselor, a anexelor sau a instalațiilor tehnice, întrebuințarea lor datorându-se reliefului locului care a generat, în primul rând, lemnul ca materie primă. Apoi, informații despre statutul economic și social al familiilor, ocupațiile sătenilor, nivelul de trai al comunităților din acele secole, dar și informații care ne duc către viața spirituală, magie și simbol.
Simplă, la prima vedere, o șură poate oferi multe dintre aceste aspecte importante pentru înțelegerea funcționării comunităților tradiționale din secolele trecute. Parte integrantă a gospodăriei, șura a avut întotdeauna un rol important, atât ca spațiu ocupat în curte, cât și ca funcțiune. De dimensiuni considerabile, șura cuprindea de cele mai multe ori în componența sa și un grajd sau două, în funcție de tipul construcției și de zonă. În orice caz, șura oferea un spațiu generos pentru adăpostul animalelor, al fânului, dar și al uneltelor și utilajelor proprietarilor.
Chiar dacă diferă în funcție de zona etnografică din care provin, toate șurile din județul Maramureș au o valoare arhitecturală vernaculară deosebită, având un plan nerealizat conform unui proiect bine definit de arhitecți, ci construit de meșteri, maeștri ai lemnului din sat. „Pe lângă toate acestea, construcţiile din satul tradiţional românesc, ridicate dintr-un material ce pare la prima vedere perisabil, se remarcă prin monumentalitate, proporţii desăvârşite, decor şi funcţionalitate, dar mai ales printr-o desăvârşită înscriere în peisaj.” (Ciocan Janeta, Coman Mirela, Lemnul în cultura populară din zonele etnografice ale județului Maramureș, editura Galaxia Gutenberg, 2016, Târgu Lăpuș, pg. 10).
Muzeul nostru găzduiește mai multe șuri, două dintre care poartă numele de Buteasa, așa că noi, de-ai casei, le-am spus Buteasa I și Buteasa II. În povestea acestei luni, personajul principal este șura Buteasa I, o frumoasă construcție amplasată în muzeu în gospodăria Preluca Nouă. Originară din satul Buteasa, comuna Șomcuta Mare, este o anexă tipică secolului al XIX-lea, încadrată în gruparea tematică a gospodăriilor agro-pastorale, fiind specifică zonei etnografice Chioar. A fost descoperită în teren de muzeograful Sabin Șainelic în anul 1970 și achiziționată în 1971. De transferul și reconstrucția ei în Muzeul Satului din Baia Mare s-a ocupat tehnicianul arhitect Lazin Gheorghe în anul 1979, când a fost remontată în noua sa locație din muzeu.
Construită în plan longitudinal, 10 metri lungime și 5 metri lățime, se diferențiază de șurile cu două grajduri, acest tip de șură fiind caracterizat de prezența unui singur grajd în partea din spate. Intrările, atât în şură, cât şi în grajd, sunt plasate pe laturile înguste ale construcției, iar peretele care desparte şura de grajd are o fereastră prin care se treceau furajele în ieslea vitelor.
Prima parte a anexei, șura propriu-zisă, este ridicată din bârne masive de stejar, fasonate pe patru fețe și îmbinate în „șehi”, denumită și tehnica în „căței”. Grajdul, în schimb, este realizat din bârne rotunde de fag, așezate orizontal, în sistem „blockbau”, nelipite și „(…) încheiate în «cheutoare românească», ceea ce l-a determinat pe muzeograful Sabin Şainelic să o dateze mai spre începutul secolului al XIX-lea”, cum aflăm din lucrarea Lemnul în cultura populară din zonele etnografice ale județului Maramureș, semnată de doamnele Ciocan Janeta și Coman Mirela. Acoperișul este în patru ape, iar învelitoarea din paie.
În șură erau păstrate utilajele și uneltele agricole, iar podul grajdului era folosit pentru depozitarea fânului în perioada de iarnă. Un element remarcabil al acestei construcții îl reprezintă porțile masive de la șură, decorate cu motive solare și geometrice, dovadă a faptului că țăranul maramureșean realiza întotdeauna lucruri frumoase, iar estetica în care se încadra era definită de bunul gust al simbolurilor universale.
Așa cum bine se știe, construcțiile din muzeu necesită întreținere constantă, fiind derulate constant diferite acțiuni de conservare. Acest lucru s-a întâmplat și la șura Buteasa I de când a fost adusă pe actualul amplasament. Tratarea elementelor lemnoase care o alcătuiesc a fost făcută în repetate rânduri începând din 1978 și până astăzi, iar lucrări importante de reparații au avut loc în 1988, 2005 și 2020 când s-a schimbat învelitoarea.
Astăzi șura nu mai găzduiește animale, dar în anii petrecuți în incinta muzeului, ea a fost „casa” mai multor expoziții care au readus în memoria vizitatorilor momente din viața satului, unelte, utilaje agricole, meșteri și meșteșuguri. Acum, pereții șurii sunt „decorați” cu imagini care transmit mii de cuvinte despre noua sa casă, Muzeul Satului, despre oamenii muzeului și despre frumoasele evenimente derulate în cei 40 de ani de la deschiderea oficială și încă vreo 15 înainte, când muzeografii identificau în teren construcții pe care urmau să le strămute pentru a crea acest loc minunat, ca o carte cu povești, de multe ori, doar de bătrâni știute.
Aceste construcții valoroase care formează gospodăria țăranului maramureșean păstrează atât istoricul arhitectural al secolelor și al zonelor în care au fost ridicate, cât și nenumărate povești, ba hazlii, ba poate chiar romantice sau uneori pragmatice, ale zilelor care au conturat istoria celor două secole ce s-au scurs de atunci și până în zilele noastre.
Așa cum ne spun și autorii lucrării Zona Etnografică Lăpuş, Georgeta Stoica și Mihai Pop „(…) arhitectura corespunde unui anumit mod de a trăi, de a gândi, de a acţiona, unei forme originale de civilizaţie într-o societate dată”, iar șura Buteasa I stă mărturie acestei afirmații oferindu-ne cea mai adevărată formă a istoriei nescrise.
Alexandra Lazăr- muzeograf