Trecutul este o frumoasă ficțiune, pentru că el se lasă descoperit doar atâta cât îl merităm, pentru că în acel trecut, care era prezentul lor s-au dezmierdat sau nu (!), înaintașii noștri, care l-au și validat, prin aceasta. O istorie a învățământului, într-o anumită zonă etno-socială, este o istorie a răstimpurilor. Se știe că în școală se coagulează primele amintiri colegiale, care se prăvălesc peste destine, dimpreună cu ele. Rămâne însă ceva care nu se poate uita nicioadată: (pre)numele învățătorului, cel mai memorat antroponim de pe pământ.
Dascălii lucrează/prelucrează cea mai scumpă materie de pe pământ – mintea umană; ei iau omenirea mică de mână, îi spun povești și basme, îi zâmbesc, iar de-a lungul a cinci ani de zile, o (pe)trec din tărâmul fermecat al copilăriei, peste pragul realității sociale, în viitor. Poate jumătate din omenirea planetei nu are mai multe cunoștințe decât prevede programa școlară a învățământului primar (!).
Pe de altă parte, dacă privim retrospectiv, nu putem să rămânem decât uluiți față de cum omenirea a ajuns la progresele cunoașterii de astăzi, după milenii întregi de evoluție, doar cu un singur „motor”, până într-o vreme; femeile neavând dreptul la învățătură, cum se întâmplă și azi în unele părți de pe planetă. Câtă risipă de inteligență umană s-a făcut!
Din această lume în schimbare au apărut dascălii „romantici”, cu călimara și pana la brâu, care colindau satele și erau găzduiți pe la preoți sau țăranii mai înstăriți, învățându-i pe copiii acestora, taina silabisirii, apoi a scrisului. De la culoarea neagră cu care se scria, ne-a rămas denumirea de cerneală, iar de la schimbatul călimării, ne-a rămas expresia „s-a schimbat calimera” ș.a.
Învățătorul a fost întotdeauna un model asumat pentru contemporanii și pentru urmașii săi; el a fost luminătorul comunității sale, arătându-i direcția, desprinzându-se din lumea satelor, umblând desculț, îmbrăcat sărăcăcois, dar mai emancipat. În acele începuturi, el a trecut de la faza de învățător ambulant, precum erau sticlarul, cel care făcea sita pentru cernut făina sau cel care făcea spată pentru tiară (războiul de țesut) ș.a., la cea de învățător al unei clase de elevi.
La începuturile învățământului formal, dascălul, împreună cu clasa sa de elevi, ieșeau iarna și exersau taina scrisului, pe zăpadă, iar primăvara și toamna făceau aceleași „exerciții de
scriere” pe nisip sau pe pământul umed; în fapt, o altfel de epigrafie, apoi citind și recitind cuvintele.
În general, o sală de clasă era organizată într-o încăpere încropită din patru pereți de gard, lipiți cu lut pe ambele părți, cu acoperiș de paie, cu o masă amplasată la mijloc, pe pari de lemn, bătuți direct în pământ, prevăzută cu două lavițe lungi pe lateral, iar în capătul ei stătea dascălul. Într-un colț al acestei încăperi cu lut pe jos era amenajat cuptorul de cărămidă și lut, cu băbătie, destinat încălzirii; focul se făcea din lemnele aduse sub braț, de către fiecare copil, de acasă, zilnic.
Construcția respectivă a fost strămutată în muzeu, după ce în anul 1974, a fost achiziționată de către muzeografii Sabin Șainelic și Janeta Ciocan.
Clădirea este una reprezentativă pentru epoca sa, formată din trei încăperi: sala de clasă (4.70/4.10 m), locuința învățătorului (4.10/3.30 m) și o cămară necesară învățătorului (4.10/1.70 m).
Locuința învățătorului a fost podită pe jos, cu scânduri (dușumea) de lemn de stejar, iar sala de clasă și cămara aveau pavimentul de lut muruit.
Toată construcția a fost ridicată pe o fundație de piatră cioplită (poate chiar adusă din zidurile cetății de piatră a Chioarului), cu legături de lut, iar sub camera cea mai mare era amenajată o pivniță destinată păstrării și conservării alimentelor necesare hranei învățătorului, cunoscut fiind faptul că părinții plateau, pentru fiecare copil, o „taxă” în produse: slănină, făină de grâu, brânză, poame uscate ș.a.
Peste fundația de piatră sunt așezate, ca temelie, tălpile de stejar (20/20 cm), cioplite pe patru fețe, exclusive cu barda, pentru a fi mai tari și mai rezistente în timp. Pereții celor trei încăperi au fost realizați din bârne de lemn rotund de stejar, îmbinați în chiotoare dreaptă (supranumită și cheotoare românescă).
Tavanele sau podurile celor trei încăperi au fost realizate, de asemenea, din scânduri de lemn de stejar, așezate peste grinzile poziționate de-a curmezișul camerelor, legând pereții peste meșter-grinda care ținea construcția, pe toată lungimea ei.
Acoperișul în patru ape s-a făcut cu corni de stejar, lungi de șapte metri, lețuiți și încastrați în cununile longitudinale și în cele laterale.
Cununa din față este dispusă mai în afară, la o distanță de aproximativ un metru și este fixată pe cinci stâlpi de stejar, care pornesc de pe talpa din față, realizându-se, în acest fel, prispa.
Stâlpii sunt într-o unitate indestructibilă cu cununa, întăriți fiind de către chituși, iar toate cele trei elemente sunt scuptate în același registru tematic de simboluri.
Învelitoarea casei este realizată din paie de orz, prin călcarea unui strat gros de aproximativ un metro, fiind fixate în partea de sus de către niște pari cu vârful ascuțit.
Ca o ultimă constatare, precizez că și Casa-Școală Șomcuta Mare, asemenea tuturor monumentelor de arhitectură populară din acele vremuri, a fost „ridicată”, construită, fără a se bate nici măcar un singur cui de fier, adică doar cu cuie de lemn, având chiar și încuietoare meșteșugită, tot de lemn.
Vă invităm la expoziția noastră, organizată în Casa-Școală Șomcuta Mare din Muzeul Satului, Baia Mare, restaurată de curând, în care veți putea „învăța”, între altele:
În perioada anilor 1784 – 1794, Gheorghe Șincai (1754 – 1816), în calitate de director general al Învățământului Primar din Transilvania, a înființat aproape 300 de școli, între care și școala din localitatea Șomcuta Mare, în anul 1784.
Din întreaga Țară a Chioarului, ca rod al acestei școli șomcutene, avem:
– cei mai mulți eroi martiri ai revoluției de la 1848 – 1849, din întreg nord-vestul țării;
– cei mai mulți delegați la Mărita Adunare Națională de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918;
– în ziua de 1 Decembrie 1918, Corul Plugarilor din Șomcuta Mare a intonat cântece patriotice și de biruință, în așteptarea delegaților, în centrul localității, care era, la acea data memorabilă, sediul politic și administrativ al ținutului Chioar, din comitatul Sătmar (Austro-Ungaria).
Dr. Gherheș Ilie- muzeograf
Școala Șomcuta Mare- fântâna de lumină a Țării Chioarului
