Se spune că muzeul este locul unde se face respirație artificială Istoriei, ființei acesteia și, mai ales, tradiției. Adevărul este că aici poți înțelege lumea din trecut, mai altfel, pentru că aici poți să faci o istorie dincolo de clișeele consacrate, să gestionezi memoria comunitară, să-i „învii” pe bunici și să accesezi sinele neamului.

Fiecare casă din Muzeul Satului Baia Mare ascunde povești și taine misterioase, aduse până azi și purtate apoi până dincolo de timpul istoric, hărăzit lor. Este și cazul Casei Berbești sau Casa Șoferiței, un monument deosebit de arhitectură populară, ilustrativ pentru faza clasică a evoluției artei lemnului în Maramureș; cunoscut fiind că, începând cu mijlocul secolului al XVII lea, pe aceste meleaguri a luat avânt ridicarea bisericilor de lemn.

Supranumele de Casa Șoferiței provine de acolo, din sat, mai precis de la ultima sa proprietară, Codrea Ileana Șoferița, care a deținut-o până în anul 1970, când a fost identificată în teren de către muzeograful Sabin Șainelic, achiziționată și strămutată în muzeu. Casa a mai aparținut, în timp și lui Pop Petru zis a Onciului. Inestimabilul artefact material și spiritual este al treilea dintr-o colecție, dintr-o galerie împărțită în Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” din București și Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj-Napoca.

Casa „noastră” este cea mai tânără (1806) dintre cele trei, care au fost construite de către același maistăr, Pop Ștefan, potrivit inscripției de pe meștergrinda care o străbate, strângând-o, parcă, laolaltă. Meștergrinda a devenit, în timp, o adevărată cronică de familie, căci pe ea mai stă scris, prin incizare (dovedind că proprietarii știau carte), următorul text: „grâu cinci zloți, mălaiu patru forinți, Ani 1806, 16 iunie, Pop Ștefan”; în limba română, în grafie chirilică.

Casa are dimensiuni impresionante pentru acea vreme (L=8 m, l=4,5m), este înaltă de 7 metri și este monumentală, atât prin dimensiuni și arhitectură, cât și prin dimensiunile lemnelor cioplite din care a fost clădită butea casei, iar unele dintre lemne ajungând la 80 cm, în timp ce tălpile au o grosime de 50 cm. Întreg lemnul este fățuit prin cioplire cu plancaciul (o secure anume), îmbinat în coadă de rândunică. Butea casei reprezintă o pătrime din toată construcția ei, iar haizașul (acoperișul) măsoară trei pătrimi din întreaga casă. Fațada este una reprezentativă, exponențială, fiind prevăzută cu o șatră, cu șase stâlpi sculptați și legați cu chituși de cunună. Pe

toată cununa casei se desfășoară o scuptură adecvată, cu motivul dintelui de lup, iar pe ea se sprijină cornii haizașului. Casa are trei ferestre, iar intrarea a fost și a rămas prin lateral, adică prin „sapa” ei dreaptă.

În interior casa este compartimentată în trei părți, respectiv încăperea de locuit, tinda și cămara; primele două au fost „unse”, adică tencuite. Lumina în casă era asigurată de către lampa cu petrol din crâng, precum și de flacăra focului, care ardea în cuptor, pentru încălzirea interiorului. Cuptorul era prevăzut cu un horn, până la băbătia din tindă, spațiul în care se mistuiau scânteile, pentru ca apoi fumul să fie evacuat în podul casei, la slănina, șuncile și cârnații de porc.

Casa Berbești sau Casa Șoferiței este un obietiv important pentru instituția noastră fie și dacă, prin comparație, voi preciza că în Țara Lăpușului inovația arhitectonică a adăugirii prispei a pătruns în jurul anului 1900, în timp ce ea avea așa ceva la 1806.

Singurul musafir și pețitor al acestor case a rămas însuși timpul care, ca un moșneag răvășit, de pe alte tărâmuri, le mai mângăie înduioșător, sporindu-le patina istorică, fardul preferat al Muzei Clio.

Dr. Gherheș Ilie-muzeograf